Feeria primei dăţi dură o lună întreagă. Ne întorceam acasă către ora trei-patru dimineaţa, fumam o pipă de haşiş sau trăgeam pe nas o dâră de heroină când ne permiteau mijloacele să o cumpărăm, apoi plecam iar fără să fi dormit înainte ca arborii să se fi scuturat de noaptea de pe ei. Umblările noastre se întretăiau la întâmplare cu itinerariile unui întreg popor aventuros care se înveselea pe străzi la adăpostul întunericului. Deseori, escaladam grilele grădinilor publice - mai ales pe cele ale parcului Montsouris pe vremea aceea smulse în mai multe locuri - şi ne alungeam pe frumoasele peluze tunse scurt, învăluite în calda noapte de iulie, împroşcată de stele. Într-un cadru de roman-foileton sau de comedie poliţistă, ne ofeream acest cadou princiar: diamantul negru al Parisului, imensitatea teatrului său fremătător. Gustam complicitatea zorilor de zi, a oboselilor extreme, a situaţiilor periculoase, acea tresărire de a fi doar doi contra tuturor, contra obişnuinţei imemoriale care decupează viaţa într-o bucată diurnă şi o bucată nocturnă: astfel ţineam de natura o două lumi distincte, iar amanţii care se despărţeau dimineaţa nu erau cei care se întâlniseră cu o seară înainte. Toţi zorii, toate momentele când se crapă de ziuă şi când oraşul se scutură şi alungă ultimele urme de somn, noi le-am cunoscut. Aerul era curat şi viu ca un pahar de apă şi ne impregna cu o rouă care ne ameţea cu seva sa. Despre această epocă păstrez amintirea unei extraordinare energii iar diversele excitante de care ne foloseam ca să ne menţinem nu erau nimic pe lângă dinamismul care ne împingea în fiecare zi să ne inventăm relaţia. Adevăratul nostru drog era noutatea. Degajam deja un dispreţ comun pentru tradiţie şi ne trăiam întâlnirea ca pe o exaltare pe care nu o ştirbea încă nici o mohorâre.
Feeria primei dăţi dură o lună întreagă. Ne întorceam acasă către ora trei-patru dimineaţa, fumam o pipă de haşiş sau trăgeam pe nas o dâră de heroină când ne permiteau mijloacele să o cumpărăm, apoi plecam iar fără să fi dormit înainte ca arborii să se fi scuturat de noaptea de pe ei. Umblările noastre se întretăiau la întâmplare cu itinerariile unui întreg popor aventuros care se înveselea pe străzi la adăpostul întunericului. Deseori, escaladam grilele grădinilor publice - mai ales pe cele ale parcului Montsouris pe vremea aceea smulse în mai multe locuri - şi ne alungeam pe frumoasele peluze tunse scurt, învăluite în calda noapte de iulie, împroşcată de stele. Într-un cadru de roman-foileton sau de comedie poliţistă, ne ofeream acest cadou princiar: diamantul negru al Parisului, imensitatea teatrului său fremătător. Gustam complicitatea zorilor de zi, a oboselilor extreme, a situaţiilor periculoase, acea tresărire de a fi doar doi contra tuturor, contra obişnuinţei imemoriale care decupează viaţa într-o bucată diurnă şi o bucată nocturnă: astfel ţineam de natura o două lumi distincte, iar amanţii care se despărţeau dimineaţa nu erau cei care se întâlniseră cu o seară înainte. Toţi zorii, toate momentele când se crapă de ziuă şi când oraşul se scutură şi alungă ultimele urme de somn, noi le-am cunoscut. Aerul era curat şi viu ca un pahar de apă şi ne impregna cu o rouă care ne ameţea cu seva sa. Despre această epocă păstrez amintirea unei extraordinare energii iar diversele excitante de care ne foloseam ca să ne menţinem nu erau nimic pe lângă dinamismul care ne împingea în fiecare zi să ne inventăm relaţia. Adevăratul nostru drog era noutatea. Degajam deja un dispreţ comun pentru tradiţie şi ne trăiam întâlnirea ca pe o exaltare pe care nu o ştirbea încă nici o mohorâre.
ReplyDelete